Conform celor mai recente date ale Institutului Național de Statistică (INS), publicate în iulie 2021, în cursul anului 2020:
- S-au distribuit gaze naturale în 956 localităţi (din care 247 în municipii şi oraşe), ceea ce înseamnă 30% din totalul de 3.186 de localități din România.
- Comparativ cu anul precedent, lungimea conductelor de distribuție a gazelor naturale s-a extins cu 1.276 km (3%), până la o lungime totală de 43.563,4 km, din care 24.188,1 km în municipii și orașe.
- De asemenea, din volumul total al gazelor distribuite, 87,5% au fost distribuite în mediul urban.
Localitățile conectate la gaz sunt grupate preponderent în centrul țării, pe o axă care conectează nord-vestul țării, Podișul Transilvaniei (estul județelor Cluj și Alba, județul Mureș și aproape în totalitate județele Sibiu și Brașov), coborând apoi spre Dâmbovița, Prahova, Ilfov și București.
Teritoriul țării din spațiul extracarpatic este cel mai puțin acoperit de rețea. În unele zone din nordul Moldovei, dar și în Buzău sau în jurul Capitalei, în ciuda unei densități ridicate a populației și a proximității rețelei de gaze naturale, multe localități nu sunt racordate.
Accesul limitat la infrastructura de gaze naturale în multe zone geografice ale țării reprezintă o dimensiune majoră a sărăciei energetice în România. Practic, din cauza lipsei accesului la rețea, pentru multe gospodării alegerea combustibilului nu este posibilă. Prin urmare, acestea folosesc combustibil solid (în principal lemn) pentru încălzire în mare măsură, în special în zonele rurale și periurbane.
De asemenea, gradul redus de racordare arată o problemă ce ține de sărăcia energetică în sensul mai larg al conceptului. Anume, costurile prea mari de racordare.
În mod cert, extinderea rețelei presupune costuri semnificative, însă acestea pot fi justificate din perspectiva sărăciei energetice și abordării aspectelor ce țin de acces la forme moderne de energie.